Ce bine că eşti - Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul

 meu
e mai puternică decât mine, decât

 oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi

 ce despart

fluviul rece în delta fierbinte

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată

,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuită luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.